Pilda

 Pentru rugaciunile Sfantului Cuvios Chiriac Sihastrul si ale Sfintei Mucenite Petronia, Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Andrei, despre Rafail diaconul.

Era un tânăr si a venit la fericitul Epifanie, zicându-i: „Stăpâne, prietenul tău Rafail este bolnav si te cheamă, ca, venind, să-l cercetezi pe el grabnic, iar de nu, nu-l vei afla viu.” Deci, îndată ce a auzit aceaste, cel blând cu duhul a lăcrimat si a mers îndată după tânăr. Si, venind, a sezut aproape de el si a cunoscut că, iată, i se apropiase sfârsitul. Si a început a plânge pentru dânsul multă vreme, că mult îl iubea pe el. Apoi, după ce a mai încetat putin din plâns, a început cel ce zăcea pe pat a se mâhni si a plânge încât nu numai Epifanie, ci si toti cei din casă se temeau. Deci, a început Epifanie a-l întreba pe el: „Ce-ti este tie, de te-ai tulburat asa?” Iar el, venindu-si putin în fire, a văzut pe Epifanie si i-a zis: „Amar mie, milostivul meu frate, că toate faptele mele cele duhovnicesti le-au apucat demonii încât sunt afundat în foc. Am văzut pe îngerii lui Dumnezeu si pe viclenii demoni că au început a cântări în cumpene faptele mele si au tras mai mult cele rele decât cele bune. Deci, să stii că mie nu mi se cuvine a mă sălăslui în fericitele locasuri ale dreptilor, ci mă voi duce în focul cel vesnic. Că am văzut cum, cu scârbă, s-au dus îngerii de la mine. Iar unul dintre dânsii, când iesea, mi-a zis mie: „Amar tie, lipsitule de minte, că rău ai trăit în viata ta.”

Iar, dacă i-a spus lui Epifanie acestea, s-a mâniat asupra lui diavolul, si, intrând într-însul, mare frământare si tulburare făcea, că, zăcând, se sugruma si se tulbura si cuvinte necuvioase grăia. Iar lui Epifanie îi era foarte milă de sufletul lui si a început, în taină a face rugăciune pentru dânsul, cu lacrimi, către Dumnezeu, că măcar sălbăticia aceea să nu se mai facă peste dânsul. Că satana, făcătorul de rele, zburând cu demonii lui acolo, dacă a simtit pe Epifanie că se roagă lui Dumnezeu pentru cel bolnav, înfricosată mânie avea, că cel ce bolea îi era lui vinovat. Până si scaunul pe care sedea Epifanie, voia să-l răstoarne jos. Dar Epifanie, simtind cu duhul, degrabă s-a sculat si nu i s-a împlinit lui gândul. Iar, pentru că nu si-a împlinit gândul, răufăcătorul a început a face răutăti cu nenorocitul acela, încât îndată bolnavul, zăcând, a început a-si smulge barba sa si, după aceasta, a început a zbiera si a scoate limba, negrăind bine. Si întrebau pe Epifanie, de unde a luat diavolul o putere ca aceea asupra omului, ca să-i facă lui asa? Iar el a zis către dânsii: „Eu, fratilor, de aceasta nu stiu nimic. Socotesc, însă că mare păcat a făcut el, că batjocura aceasta nici putin nu se depărtează de la dânsul, pentru că încă nu s-a mărturisit, nici nu s-a pocăit, si, pentru aceasta, că nu s-a pocăit, îl stăpâneste pe el diavolul. Drept aceea, si viata sa si-a sfârsit, întru aceeasi nevoie fiind.”

(Proloage).

Acatistul zilei