DESPRE RUGACIUNE

 RUGACIUNEA INSEAMNA SIGURANTA

-Gheronda, si cum sa ajung sa simt rugaciunea ca pe o necesitate?

-Trebuia sa fi mers si tu in razboi ca sa ne putem intelege. In armata, in vreme de razboi, cand eram in legatura continua si “in neintrerupta convorbire deschisa” cu Centrul, aveam mai multa siguranta. Cand comunicam din doua in doua ore, simteam o nesiguranta. Iar cand comunicam numai de doua ori pe zi, seara si dimineata, atunci ne simteam fara sprijin. Cu cat mai mult se roaga cineva, cu atat mai multa siguranta duhovniceasca simte. Rugaciunea inseamna siguranta.

Daca ne aflam in legatura continua si “in neintrerupta convorbire deschisa” cu Dumnezeu, vom preintaimpina orice rau. Odata, intr-un autobuz era un monah care se ruga cu ochii inchisi. Toti ceilalti calatori credeau ca doarme. La un moment dat un camion, care venea din directie opusa, s-a izbit de un stalp de curent electric, iar masinile care veneau din ambele directii s-au ciocnit intre ele, pricinuindu-se mare paguba. Autobuzul insa s-a aflat la cativa metri de drum, ca si cum ar fi fost luat de o mana nevazuta, si niciunul dintre pasageri nu a patit nimic. Rugaciunea monahului i-a salvat.

-Gheronda, adeseori mirenii intreaba cum sa se obisnuiasca sa se roage.

-Uite, mai demult, unii care voiau sa devina monahi si aveau un caracter aspru, mergeau si se nevoiau pe stanci abrupte, in pesteri, in mormintele inchinatorilor la idoli sau in locuintele demonilor. Acolo treceau printr-o multime de primejdii – se temeau ca nu cumva sa se desprinda stanca, urlau demonii etc. -, si frica ii silea sa strige neincetat “Hristoase al meu, Maica Domnului”. Si astfel au dobandit obisnuinta cea buna a rugaciunii neincetate. Astazi, datorita distractiilor de noapte, drogurilor,etc., multi dintre cei care conduc masina isi pierd controlul asupra lor insisi. Asa ca omul se duce la serviciu si nu stie daca se mai intoarce sanatos acasa sau se va trezi schilodit in vreun spital. Aceasta nu-l sileste sa spuna mereu: “Hristoase al meu, Maica Domnului”? Daca mirenii ar fi pus in valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi intrecut pe noi, monahii, in rugaciune si ar fi evitat si primejdiile.

La Coliba mea a venit cineva foarte mahnit pentru ca din neatentie a lovit un copil cu masina. “Sunt vinovat”, spunea el. “Te rugai in acel ceas?”, l-am intrebat. “Nu”, mi-a raspuns. “Nu esti atat de vinovat ca ai lovit copilul, i-am spus, pe cat esti de vinovat ca nu te rugai”. Si i-am povestit urmatorul caz pe care il aveam in vedere sa i-l spun. Am cunoscut un functionar care ajunsese la inalte masuri de virtute. Rostea neincetat Rugaciunea lui Iisus la serviciu, pe drum si peste tot unde mergea. Rugaciunea ii devenise de-sine-lucratoare si din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie si de veselie. La biroul unde lucra, uda hartiile cu lacrimi. Din aceasta pricina se gandea sa isi lase serviciul si sa iasa la pensie. A venit la Coliba mea ca sa ma intrebe ce sa faca. “Nu pleca, i-am spus, iar cand te vor intreba colegii tai de ce plangi, tu sa le spui:”Mi-am adus aminte de tatal meu”. Intr-o zi, in timp ce conducea, i-a sarit dintr-odata un copil in fata masinii. Desi l-a aruncat cat colo ca pe un titirez, totusi copilul nu a patit nimic. L-a pazit Dumnezeu, pentru ca in acel ceas omul se ruga.

 

(Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte Duhovnicesti)