DUMNEZEU-TATAL

DUMNEZEU-TATAL (II)

“Omul este cea mai de seama faptura de pe pamant, caci nnumai omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si numai pe om l-a binecuvantat Dumnezeu sa creasca, sa se inmulteasca, sa umple pamantul si sa-l stapaneasca (Facere 1, 26-28).

Trupul omului l-a facut Dumnezeu din pamant, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiasca, odata cu trupul. De aceea, la moarte, trupul se intoarce in pamant, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece in lumea nevazuta (Eclesiastul 12,7).

Chipul lui Dumnezeu din om inseamna sufletul nemuritor cu puterile sufletesti, mintea sau cugetarea, simtirea si voia libera, ca si constiinta morala,. Acel Judecator drept pe care il purtam fiecare dintre noi, toate purtandu-ne catre Dumnezeu; iar asemanarea cu Dumnezeu inseamna intarirea in virtute si sfintenie a acestor puteri sufletesti ale omului, pana la apropierea de Dumnezeu.

Pe cei dintai oameni-Adam si Eva-i-a asezat Dumnezeu in raiul pamantesc, adica intr-o mare si frumoasa gradinain care ei munceau cu placere, povatuiti de Dumnezeu. Acolo, ei duceau o viata fericita, in iubire fata de Parintele ceresc si impartasindu-se de harul Lui. Mintea primilor oameni era luminata si fara greseli, inima sau simtirea era curata si fara pofte rele, vointa era dreapta si inclinata numai spre bine, trupul era sanatos si fara nici o suferinta.

Pentru ca sa intareasca, prin lucrare, puterile sufletesti ale intailor oameni si sa le incerce ascultarea, Dumnezeu si-a arata vointa Sa catre ei, dandu-le porunca limpede, anume sa nu manance din pomul cunostintei binelui si raului. Caci daca vor manca din acel pom, vor cadea in moarte (Facere 2, 16-17). Astfel, Dumnezeu da porunca aceasta nu pentru a-l slabi si cobori pe om, ci pentru a-l intari si inalta. Dumnezeu da aceasta porunca pentru ca omul sa-si poata arata, prin fapte, dragostea fata de Facatorul sau si sa se statorniceasca in bine.

Fericirea celor dintai in rai a tinut atata timp cat a tinut si nevinovatia lor, adica atata cat au stat in ascultare si dragoste deplina fata de Dumnezeu, pazind porunca Lui.

Primii oameni au cazut in pacat asa: diavolul pizmuia pe oamenii din rai, pentru fericirea lor, si voia cu orice pret sa-I faca s-o piarda. De aceea, prin viclenie, el se apropie de ei si, inselandu-I, ii face sa creada ca daca vor manca din pomul oprit se vor face intocmai ca Dumnezeu. Astfel, trufindu-se si ei, s-au lasat amagiti si, calcand voia lui Dumnezeu, au cazut in pacat. Asa s-a ivit raul in lumea oamenilor, dupa ce, mai intai, se ivise in lumea ingerilor.

Pacatul este neascultare si nerecunostinta, dar, mai ales, mandrie, adica dorinta de a fi ca Dumnezeu, dar fara ajutorul lui Dumnezeu si chiar impotriva Lui.

Pacatul si urmarile lui au trecut de la Adam si Eva la otit urmasii lor firesti, caci toti se nasc cu pacat. Acest pacat cu care ne nastem toti se numeste pacat stramosesc , pentru ca a fost savarsit de stramosii neamului omenesc.

Dumnezeu n-a parasit pe oameni nici dupa caderea lor. Caci Dumnezeu a facut lumea din bunatate si, fiind Atotbun, n-a lasat prada pierzarii pe om, care este faptura Lui cea mai aleasa. Chiar la scoaterea stramosilor nostri din raiDumnezeu a fagaduit un Mantuitor (Facere 3.15), care sa zdrobeasca puterea raului si sa impace pe oameni cu Dumnezeu.

De la caderea omului pana la venirea Mantuitorului a lasat Dumnezeu sa treaca multa vreme, multe mii de ani, timp in care oamenii sa cunoasca amaraciunea pacatului si starea rea in care au ajuns si sa se convinga ca nu se pot mantui numai cu puterile lor proprii, ci cu ajutor de Sus. Dar si in aceasta vreme Dumnezeu S-a ingrijit de oameni, i-a calauzit si i-a pregatit pentru primirea Mantuitorului, plin de indrumari si pedepse, prin Lege si prin prooroci, ca sa-L poata recunoaste atunci cand va veni.

(extras din Catehism Ortodox-Dumnezeu Tatal).