Pentru rugaciunile Sfintilor Ierarhi Varlaam, mitropolitul Moldovei si Ioan de la Rasca si Secu, episcopul Romanului, ale Sfintilor Ierarhi Alexandru, Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!
Credeti ca metodele
oarecum artificiale de educare a mintii in privinta concentrarii sunt
vatamatoare?
Nu cred ca trebuie sa
artificializam viata in nici o privinta. Cred ca e bine ca rugaciunea sa se
faca intotdeauna in mod firesc, fara crispare, fara eforturi de concentrare si
de interiorizare, care sa ne faca sa uitam de rugaciunea propriu-zisa si sa ne
retina la concentrarea insasi, care, in definitiv, n-are valoare decat daca se
face pentru promovarea rugaciunii, deci n-are valoare in ea insasi. Ne
concentram "prin rugaciune", nu ne concentram "pentru
rugaciune". Daca ne concentram "pentru rugaciune", la drept vorbind,
ne concentram fara rost, caci, in acest caz, rugaciunea este pe planul al
doilea.
Cand ne rugam si ne
concentram "prin rugaciune" sau "la rugaciune", atunci
rugaciunea este in prim plan si isi are rost si concentrarea. Ne concentram
prin cuvintele rugaciunii sau la inspiratiile din rugaciune. Asa e bine.
Altfel, riscam sa ne concentram, dar nu sa ne si rugam. Altfel spus, in cazul
ca ne concentram ca sa ne rugam, se poate intampla sa ramanem numai la
concentrare, iar la rugaciune sa nu luam aminte. Eu le dau credinciosilor
indemnul sa faca rugaciunea de toata vremea, cu formula stiuta, "pe
respiratie", dar nu pentru ca asta ar avea avantaj pentru concentrare, ci
numai pentru ritmicizarea rugaciunii, pentru ca rugaciunea sa aiba cumva un suport
in fiinta noastra. Le atrag insa atentia ca, daca aceasta i-ar deranja in
lucrarea rugaciunii, sau in cazul cand el ar simti ca li s-ar potrivi mai bine
vreun alt mod de a face rugaciunea, nu-i absolut necesar sa o faca asa cum le
indic eu. Deci, inca o data: ne concentram "prin rugaciune", nu
"pentru rugaciune", rugaciunea fiind ea insasi mijlocul de a ne
concentra.
Credeti ca
rugaciunea, asa zisa "vorbita", daca este facuta concentrat, metodic
si in acelasi timp se duce o viata cu tendinta de purificare, poate trece in
inima?
Cred ca orice
rugaciune - oricare ar fi cuprinsul ei, sau modul ei de manifestare - poate fi
facuta cu toata fiinta rugatorului si poate fi o rugaciune totala, adica o rugaciune cu deplina participare,
caci aceasta inseamna de fapt "rugaciunea facuta cu inima". Aceasta
rugaciune o fac, nu cei ce se angajeaza la un program de rugaciune, la o
pravila de rugaciune, ci cei ce au trebuinte stringente, a caror implinire o
asteapta de la Dumnezeu. Ne rugam cu inima, nu atunci cand repetam formule de
rugaciune, ci cand avem de facut o rugaciune.
Cei mai avantajati in
privinta aceasta sunt oamenii sentimentali, oamenii la care primeaza inima. Cei
rationali se roaga cu mintea, pentru ca traiesc prin minte. Au si ei inima, dar
inima le este pe locul al doilea. Rugaciunea din inima le este proprie mai mult
femeilor, pe care le caracterizeaza sentimentul. "Eva este simtirea",
se spune in Filocalie. Deci nu cuprinsul rugaciunii, sau felul de a te ruga
asigura participarea inimii la rugaciune, ci mai cu seama structura rugatorului
favorizeaza sau defavorizeaza rugaciunea totala, sau rugaciunea cu inima ori
din inima. Cred ca aici se potriveste cuvintul "Roaga-te cum poti, ca sa
ajungi sa te rogi cum trebuie".
In timpurile actuale,
pentru omul care traieste in mijlocul societatii, e destul de greu sa fie in
permanenta cu mintea la Dumnezeu. Cum putem avea atentia numai la Dumnezeu in
viata noastra?
Grija noastra trebuie
sa fie de a face totul spre slava lui Dumnezeu. Asa ne invata Sfantul Apostol
Pavel: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre
slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31). Daca facem lucrul
acesta, nu trebuie sa fim preocupati de o concentrare nefireasca si mai presus
de trebuinta. Si mai ales nu trebuie sa ne concentram in detrimentul vietii in
care ne-a pus Dumnezeu si prin care trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu si sa ne
castigam mantuirea si progresul in viata duhovniceasca.
Daca luam aminte la
faptul ca Sfantul Ioan
Botezatorul, cand a fost intrebat de ostasi ce sa faca in vederea mantuirii lor,
Sfantul Ioan nu le-a spus sa nu mai fie ostasi, ci le-a spus ce au de facut ca
ostasi. Si daca ne gandim ca acelasi sfant, intrebat de vamesi, ei ce au de
facut, nu le-a spus sa nu mai fie vamesi, ci le-a spus ce au ei de facut ca
vamesi (Luca 3, 12-14). Cand avem in vedere unele ca acestea, nu cred ca mai e
cazul sa nazuim la niste lucruri care, la drept vorbind, nici nu ni se cer,
deci la o concentrare care mai mult ne-ar pagubi, decat ne-ar folosi.
Imi aduc aminte ca am
citit candva, mai demult, in cartea "Calea desavarsirii crestinesti"
de Rodriguez, indrumarea "de a face orice lucru ca ultimul lucru din viata
si ca singurul lucru prin care ne mantuim". Cred ca nu poate fi ceva mai
bun de spus, pentru cei ce au de indeplinit anumite lucruri in viata sociala.
"Rugaciunea mea este sa te primesc pe tine si sa te petrec cu
dragoste", a spus un parinte din pustie unui frate, care isi cerea iertare
de la el, ca l-a retinut la implinirea pravilei lui de rugaciune. Important
este sa convertim toate actiunile noastre spre slava lui Dumnezeu, si daca
facem asa, atunci nu mai e cazul sa ne gandim la vreo concentrare mai presus de
fire, sau la alte actiuni, in afara de cele pe care le desfasuram. Unei
profesoare de matematica ii spuneam, candva, ca trebuie sa predea matematica
asa cum ar preda-o Domnul nostru Iisus Hristos.
Cum putem ajuta mai
bine persoanele din jurul nostru, care, desi botezate, nu cunosc aproape nimic
din Ortodoxie?
Pe om nu-l putem
ajuta decat in masura in care el insusi vrea sa fie ajutat. E greu sa-i
indrumam, de multe ori, chiar si pe cei din propria noastra familie. In orice
caz, e bine sa avem in vedere adevarul ca "mai de folos este viata fara de
cuvant, decat cuvantul fara de viata", ceea ce inseamna ca exemplul vietii
noastre poate fi mult mai ducator la scop decat multime de cuvinte, spuse mai
mult dintr-o necesitate a noastra, decat dintr-o trebuinta reala de a-i ajuta
pe altii. Sa facem in asa fel ca viata noastra sa le impuna respect celor din
jurul nostru si atunci e nadejde sa-i putem folosi si cu cuvantul.
(Parintele Teofil
Paraian)