marți, 24 noiembrie 2015

Ingerului meu...


            Visez ingerul. Este mereu langa mine. Ma tine in brate cand imi este frig sau frica. Ma vegheaza si imi cunoaste pasii. Ma simte, il simt. Imi asaza zilnic aripile pe umeri. Chiar si cand ma zbat intre pamant si cer. Da, imi rup aripile pentru umbre si lumini vremelnice. Si apoi iar imi pune aripile pe spate. Cata iubire!.... Si citim poezii. Si as vrea sa mai vina din Rai.
Ma doare, te doare. Limpezeste ochii. Unde este lumina ochilor de altadata? Plangeam si nu plangeam cand radeam si nu radeam. Atat de-al meu, atat de drag. Cand zambesc si de alti ingeri ma apropii. Ca intaia oara..... Un alt rasarit saruta marea albastra in strigatul pescarusilor. Scoicile argintii imi vand visele. Am ales sa tac dupa ce am strigat dupa tine. Am colorat pe asfalt cu urmele pasilor mei. Si pasii multimii au strivit visul meu mintind chipul Chipului. Ma coc la luna plina si curg catre tine. Nu mai bat cuie. Asa si asa. De departe mai privesc o secunda si intarzii la prezenta. Mai sun doar o data. Adun nisipul din nimic.
Trezeste-ma cand e gata sau nu ma trezi niciodata......Mi-e bine, mi-e jale...Zilei cu ploi ii spun mereu ce ma doare. Sunt condamnat la neuitare si iubire adapate de inimi curate.
Prietenii se nasc, rasar, se culeg, dau rod, se usuca, dispar din vietile noastre. Prieteni noi ne sunt daruiti in loc, prieteni vechi renasc in inimile noastre sau se mentin in ventricule cu obstinatie. Frati, parinti, parteneri de viata de neinlocuit, fara alegere. Pretuieste-i pe toti deopotriva, vin, pleaca, se intorc, pleaca, raman, multumeste!
Venim ca sa plecam. Si cand ne nastem si cand murim suntem egali. Ne diferentiem doar in spatiul dintre nastere si moarte cand ne spunem povesti. Si astazi ploua cu ingeri. Dupa toate si maine e o zi. Iubire pe o coarda de chitara. Nu te teme, povestea este simpla, dezleaga-ti inima. Minunea se intampla doar daca mai crezi in ea!


(Putine lacrimi, multa bucurie – Ieromonah Hrisostom Filipescu).

luni, 23 noiembrie 2015

Ce am mai citit


Vara si toamna sunt anotimpuri destinate plimbarilor, gradinaritului, conservelor, deci timpul este ocupat integral. Si, cu toate acestea, nu ma lasa sufletul sa nu deschid o carte si sa nu rasfoiesc cateva pagini, asa ca, m-am delectat cu doua carti frumoase, palpitante, pline de aventuri.
Una dintre cartile pe care le-am recitit a fost „Singur pe lume” de Hector Malot, o carte care mi-a placut cand am citit-o copil fiind si care acum mi-a mers la suflet.
Am incercat sa vad lumea cu ochi de copil, astfel ca, impreuna cu eroul principal, Remi, m-am plimbat prin Franta, am urmarit spectacolele date de acesta impreuna cu Vitalis si trupa lui, am simtit frigul si foamea, dar si bucuria si entuziasmul lui atunci cand a pornit la drum spre tusa Barberin.
O carte pe care o recomand tuturor indiferent de varsta.





Dupa aceasta carte, in concediu, am savurat „Cei trei muschetari” de Alexandre Dumas. Asa ca am trecut din lumea copilariei, in lumea muschetarilor, a intrigilor de tot felul, in lumea plina de farmec a anului 1626. O sa spuneti ca a fost difuzat filmul de prea multe ori pentru a mai prezenta interes cartea. Nu se compara vizionarea filmului cu citirea cartii, asa ca va recomand sa va delectati citind cartea.






duminică, 22 noiembrie 2015

O intrebare a iubirii


„Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat si pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat (spre jerta) ca oricine crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viat vesnica.” (Ioan 3,16).
De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Sau Iisus ca jertfa, si inca Jertfa pe Cruce?
Pentru ca singurul grai care mai poate razbi la inima oamenilor s-a dovedit ca nu mai ramane altul decat jerta cuiva pentru ei.
Cand moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poti uita niciodata.
La inceputul unuia dintre razboaie iesise o lege ca poti lipsi de la razboi daca iti gasesti un inlocuitor. Greu de gasit un inlocuitor de la moarte.
Era undeva un om cu o casa de copii dar necredincios si trebuia sa plece la razboi. Cand era gata de plecare, iata ca vine la el un tanar si ii spune: “Eu sunt singur, chiar daca mor, dupa mine nu plange nimeni, merg eu il locul dumitale la razboi!” Si s-a dus tanarul. Dupa oarecare vreme tanarul cade ranit de moarte si cum ajunge acasa moare.
Mormantul sau era mereu impodobit cu flori si nimeni nu stia cine I le pune pana cand, intr-o noapte, a fost gasit necredinciosul ca ii duce flori la mormant.
“- Bine, dar tu crezi in Dumnezeu?
-Ba acum cred, fiindca numai Dumnezeu i-a putut da tanarului acestuia iubirea de mine si de copiii mei, ca sa mearga el in locul meu la moarte, si asta numai Dumnezeu a mai facut-o cand a trimis pe Fiul Sau sa moara in locul nostru.”
Ne framanta intrebarea:
Daca asa de mult ne iubeste Dumnezeu cum se face ca viata aceasta e asa de apasata de tot felul de incercari? Sau punand intrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce “pe cel pe care-l iubeste Dumnezeu il cearta, iar pe cine-l primeste il bate”?
Cu alte cuvinte, daca asa de mult ne iubeste Dumnezeu de ce-I viata noastra asa de necajita?
Fiindca “pe cat sunt de departe rasariturile de apusuri, asa sunt de departe judecatile Mele de judecatile voastre”- zice Domnul (Isaia 55, 8-9)
Ca pilda: altfel sunt judecatile unui tata care-si ia la rost copiii, decat e socoteala copiilor. Dar cand copiii vin la mintea deplina, atunci inteleg care a fost judecata tatalui lor cand le-a dat bataie.
Asa si noi, cat suntem infasurati in trup suntem destul de legati intr-o intelegere trupeasca a vietii, suntem prunci cu intelegerea. Dar cand vom scapa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunostinta vom zori a multumi lui Dumnezeu pentru toate incercarile la care ne-a supus cat eram in lume.
Trebuie, prin urmare, sa lungim vederea (intelegerii) pana dincolo de zarea vietii acesteia si in cealalta imparatie, ca altfel nu putem pricepe nevoile vietii acesteia si nepricenpand-o pe aceasta, pe cealalta n-o putem rabda. Dar daca o intelegem asa cum este, pe una in legatura cu cealalta, ne intarim cu rabdarea si atunci oricum ar fi de necajita viata aceasta capata o valoare nepretuita. Si atunci se intampla un lucru minunat: omul iubeste necazurile si pe toti cei ce-l necajesc indeosebi. De acum crestinul sta linistit pe conducerea lui Dumnezeu si vede ca orice cruce a vietii sale este o marturie a iubirii parintesti a lui Dumnezeu, orice cruce este o treapta a desavarsirii.
Deci, daca des ne impartasim cu Sfanta Jertfa a Domnului, ne impartasim cu Taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, impartasire care printre alte daruri are si pe acesta: ca ne ridica de la intelegerea prunceasca a vietii la intelegerea pe care o avea Iisus, in temeiul careia Ii suntem urmatori convinsi si linistiti, oricat de nelinistita ar fi marea vietii de aici. La carma Bisericii e Tatal nostru.
Stim cui credem si stim Cine-I la carma.


(Din invataturile Parintelui Arsenie Boca – Rostul Incercarilor)
JURNALUL UNEI FEMEI SIMPLE – ZIUA A TREISPREZECEA
Jurnal adus in blogosfera romaneasca de Corcodusa
Pentru astazi:
Duminica, 22.11.2015, orele 23.00
Afara:
Este cald pentru luna din calendar, dar ploua incetisor, ceea ce face ca totul in jur sa para linistit.
Mă gândesc:
Ca fiecare zi ne apropie de sarbatoarea Nasterii Domnului.
Invat:
De fapt, imi aduc aminte, cum se foloseste masina de cusut. Dupa ce termin de crosetat patura la care lucrez acum, vreau sa cos lenjerii.
Sunt recunoscătoare pentru:
Pentru dragostea si grija pe care Dumnezeu ni le poarta.
Din bucătărie:
Acum este liniste, insa devreme am umplut borsul si am amestecat florile pentru ceai.
Ce mai mesteresc:
Patura crosetata pentru una dintre prietenele mele dragi.
Intentionez sa:
Imi pun putina ordine in felul de a gandi, in modul de a aborda diferite probleme.
Ceea ce astept (sper):
Astept sa ninga. Imi place iarna, imi place zapada pufoasa ce se asterne peste tot, imi place zapada geruita ce scartaie sub picioare.
Citesc:
Recitesc “Departe de lumea dezlantuita” de Thomas Hardy.
Ascult:
Cand si cand, din ce in ce mai des, ascult colinde.
În casa:
Totul este pregatit pentru somnic.
Ce planuri am:
Nimic nou pe frontul de vest.
Un citat:
“O zi in care nu ai ras, este o zi pierduta”- Charlie Chaplin
O fotografie:



Duhul Sfant nu coboara cu aparate


            Cuvantul spus din mintea proprie nu pricinuieste schimbare in suflete pentru ca este trup. Insa cuvantul lui Dumnezeu, care se naste din Duhul Sfant, are lucrare dumnezeiasca si schimba suflete. Duhul Sfant nu coboara cu aparate. De aceea teologia nu are nici o legatura cu duhul stiintific sec. Duhul Sfant coboara singur in om, atunci cand acesta implineste conditiile duhovnicesti. Conditia duhovniceasca este ca omul sa-si curete de rugina cablurile sale duhonvicesti, sa devina conductor bun, ca sa poata primi curentul duhovnicesc al luminarii dumnezeiesti, facnadu-se in felul acesta savant duhovnicesc, teolog. Cand spun „teolog” ma refer la teologii care au „garantie” teologica si diploma lor are valoare, nu la aceia care au numai hartie fara putere de cumparare si a caror diplima este asemenea cu banii fara valoare din timpul ocupatiei germane.
            De multe ori, mintea se oboseste ani intregi ca sa invete una-doua limbi straine – in vremea noastra aproape toti oamenii cunos limbi straine – dar fiindca aceste limbi n-au nici o legatura cu limbile Sfintei Cincizecimi, traim cea mai mare babilonie. Mai rau este atunci cand teologhisim sec, iar mintea noastra o prezentam drept Duhul Sfant. Aceasta se numeste „encefalologie”, care naste babilonia, in timp ce in Teologie exista multe limbi, multe harisme, dar toate aceste libmi conglasuiesc, pentru ca Unul este Stapanul lor, Duhul Sfant al Cincizecimii, iar limbile Lui sunt de foc.
-Parinte, troparul spune ca Sfantul Duh totdeauna daruieste...
-Da, daruieste, dar acolo unde incape. Daca nu incape, cum va darui? Mai mare valoare are un cuvant al unui om smerit care se nevoieste, cuvant ce iese cu durere din adancul inimii sale, decat o gramada de cuvinte filologice ale omului neinteriorizat, care ies cu viteza de pe limba lui instruita, dar care nu spune nimic sufletelor, pentru ca este trup, iar nu limba de foc a Sfintei Cincizecimi.


(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul).

luni, 9 noiembrie 2015

Stiinta sa fie valorificata in viata duhovniceasca


            Tot raul incepe de la minte, atunci cand ea se invarte numai in jurul stiintei si este cu desavarsire indepartata de Dumnezeu. Iata de ce acesti oameni nu-asi gasesc pacea sau echilibrul launtric. Atunci insa cand mintea se invarte in jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc stiinta atat pentru cultivarea lor launtrica, cat si pentru binele lumii, pentru ca intr-un asemenea caz mintea este sfintita.
            -Adica, Parinte, stiinta nu il ajuta pe om?
            -Stiinta ajuta mult, dar si tulbura mult. Am cunoscut suflete cu o mare limpezime a mintii, cu toate ca invatasera putine lucruri. Cei care si-au tulburat mintea cu stiinta, fireste ca vor avea mai multe unelte pentru lucru atunci cand, cu Harul lui Dumnezeu se vor limpezi. Dar daca nu se vor sfinti uneltele, daca nu se sfinteste cunoasterea, vor putea fi folosite numai pentru lucrarea lumeasca, nu si pentru cea duhovniceasca. Daca intra la mijloc nelinistea cea buna, atunci ele se sfintesc repede. Cei care dau intaietate instruirii lor launtrice, instruirii sufletului, folosind si cultura exterioara pentru aceasta, repede se schimba duhonviceste. Daca se mai nevoiesc si duhovniceste, atunci eficace multa lume, fiindca scot lumea din stresul iadului si o conduc la veselia paradisiaca. De multe ori se poate ca acesti oameni ai lui Dumnezeu sa aiba mai putine diplome, dar sa ajute mai mult, pentru ca au mai mult Har, iar nu multe hartii. Lumea s-a umplut de pacat si este nevoie de multa rugaciune si nevointa duhovniceasca. Cele scrise sunt bancnote de hartie, iar valoarea lor va depinde de „garantia in aur” pe care o avem. Prin urmare, este nevoie de lucru in „mina” sufletului.
            Imi aduc aminte ca la Manastirea Esfigmenu era un batranel atat de simplu, incat chiar si Inaltarea Domnului o socotea a fi sfanta. Rostea rugaciunea: „Sfanta a lui Dumnezeu, roaga-te pentru noi!”, cu siragul de metanii. Acest batran slujea la bolnita si s-a intamplat odata sa nu aiba ce sa-i dea sa manance unui frate bolnav. Atunci coboara scarile, deschide fereastra dinspre mare, isi intinde mainile si spune :”Sfanta mea Inaltare, da-mi un pestisor pentru fratele!”. Si indata – o, minunile Tale, Doamne! – un peste mare sare in mainile lui. Ceilalti care l-au vazut au ramas incremeniti. Dar el ii privea si zambea ca si cum le-ar fi spus: „Ce lucru ciudat ati vazut?”. Noi insa avem cunostinte,l stim cand se praznuieste sfantul cutare, cum a marturisit cutare, cand s-a petrecut Inaltarea, unde s-a petrecut si cum, si cu toate acestea nici macar un pestisor mic nu putem dobandi intr-acest chip. Acestea sunt faptele neobisnuite ale vietii duhovnicesti, fapte pe care ratiunea intelectualilor, care sunt plini  de sine si nu de Duhul Sfant, nu le poate cuprinde, pentru ca au cunostinta lumeasca cea stearpa impreunata cu bola duhovniceasca lumeasca.


(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul).

luni, 2 noiembrie 2015

Cunoasterea care nu este insotita de luminarea dumnezeiasca este o catastrofa


            Daca oamenii ar frana putin viteza mintii lor si mintea le-ar fi odihnita, atunci si Harul dumnezeiescs-ar apropia mai usor de ei. Cunoasterea fara luminare de sus este o catastrofa. Cand cineva face lucrare duhnovniceasca intru sine, cand se nevoieste, atunci este luminat de Dumnezeu. Are luminare dumnezeiasca, experiente dumnezeiesti, iar nu ganduri personale. De aceea si vede departe. Cineva care sufera de miopoie, vede bine lucrurile din apropiere, dar nu vede de departe. Iar unul care nu are miopie, va vedea putin mai departe, dar nici aceasta nu inseamna nimic. Ochii trupesti sunt doi, pe cand cei duhovnicesti sunt mai multi..
            Cei care se departeaza de Hristos, se lipsesc de luminarea dumnezeiasca, pentru ca parasind locul insorit, ca niste neghiobi, merg in cel lipsit de soare. Asadar, este firesc sa fie raciti si bolnavi duhovniceste. Daca omul nu se va curati, daca nu vine luminarea dumnezeiasca, oricat de corecta ar fi cunoasterea cealalata, ea nu este decat un rationalism si nimic mai mult. Iar daca lipseste luminarea dumnezeiasca, cele pe care le vor spune si le vor scrie, nu vor ajuta. Vedeti Psaltirea, care este scrisa cu luminare dumnezeiasca, ce noime adanci are?! Aduna, daca vrei, toti teologii, toti filologii, si vei vedea ca nu pot face nici un psalm cu atata adancime. Desi David a fost fara carte, se vede limpede cum a fost povatuit de Duhul lui Dumnezeu.
            Astazi si Biserica se chinuie, fiindca lipseste dumnezeiasca luminare si fiecare ia lucrurile asa cum vrea. Se strecoara si parerile omenesti, iar dupa aceea se nasc patimi, dupa care diavolul treiera. De aceea, oamenii stapaniti de patimi n-ar trebui sa ceara stapanaire peste altii.
            -Adica, parinte, oamenii trebuie sa ceara cu staruinta luminarea dumnezeiasca?
            -Da, fiindca altminteri solutiile pe care le dau sunt numai lucrare a mintii, iar apoi se creeaza zapaceala. Conferinte, paraconferinte... Si raul este ca mai inainte nu s-au cunoscut pe ei insisi. Iar aceasta pentru ca nu pretuiesc cunostintele intregii lumi cat pretuieste o cunoastere de sine. Cand omul isi recunoaste cu smerenie starea sa pacatoasa, atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om al lui Dumnezeu. Daca unii s-ar fi cunoscut pe sine, atunci si-ar fi vazut halul in care sunt si ar fi tacut din gura.
            Odata cineva mi-a spus: „Nu exista nici un ortodox care sa reprezinte Ortodoxia in strainatate, la conferinte, etc.”. vorbea, vorbea, vorbea, fiind ferm convins de parerea sa. Atunci ii spun: „Proorocul Ilie, atunci cand a fost intrebat de Dumnezeu: Ce cauti, Ilie, in Horeb?, el I-a raspuns: Am ramas singur. Atunci, Dumnezeu i-a spus: Am sapte mii de barbati care nu si-au plecat genunchiul lui Baal. Erau sapte mii de oameni credinciosi, iar Proorocul Ilie spunea: Am ramas singur. Si tu spui cu atata convingere ca nu exista nici un ortodox, cand sunt atatia credinciosi?!.....Ce crezi ca este Atottiitorul nostru? Este ca Atottiitorul de pe turla, ce are crapaturi de la cutremur si ne gandim ce sa facem ca sa Il tinem sa nu cada si chemam arheologii sa-L propteasca?”. „ In America nu exista niciunul”, imi spune. „Dar eu cunosc atatia credinciosi in America”, ii spun. „ Da, dar catolicii lucreaza cu viclenie”. „Insa catolicii s-au scarbit de papism si se intorc la Ortodoxie. Atunci cand Patriarhul Dimitrie a mers in America, insisi catolicii au strigat: „Patriarhul este adevaratul crestin, iar Papa este un negustor.”. N-au spus aceasta catolicii revoltandu-se? De ce zici ca la voi catolicii lucreaza cu viclenie si vor sa se strecoare in ortodoxie ca s-o schimbe, etc? Dumnezeu unde este? Diavolul poate face vreo isprava?”
            Din pacate, rationalismul apusean a influentat si multi demnitari ortodocsi rasariteni, care se afla in Biserica drept-slavitoare a lui Hristos numai trupeste, in timp ce toata fiinta lor se afla in Apus, vazandu-l ca stapaneste lumeste. Daca ar fi vazut Apusul duhovniceste, in lumina Rasaritului, in lumina lui Hristos, ar fi vazut apusul cel duhovnicesc al Apusului, care pierde incet-incet lumina Sorelui Intelegator, al lui Hristos, si se indreapta spre intunericul cel adanc. Se aduna si fac conferinte si deschid discutii nesfarsite despre lucruri ce nu mai sufera discutii, despre care nici Sfintii Parinti nu au mai discutat de atatia ani. Toate aceste initiative sunt ale celui viclean, ca sa-i ameteasca si sa-i sminteasca pe credinciosi, dupa care sa-i imbranceasca pe unii in erezie,iar pe altii in schisma.in felul acesta diavolul castiga teren. Acesti oameni chinuiesc si incurca lumea.
            Iar toate acestea de unde pornesc? Daca cineva nu face lucrare duhovniceasca, crede ca este om duhovnicesc, dar apoi spune neghiobii. Un copil, cu curatia fireasca a mintii lui si cu putinele cunostinte pe care le are, iti va spune lucruri corecte. Dimpotriva, unul cu multa cultura, cu mintea afumata de inraurirea demonica pe care a primit-o, iti spune lucrurile cele mai hulitoare.
            Cel care isi toceste mereu mintea cu cunostinte si graieste departe de Dumnezeu, in cele din urma isi face sabie cu doua taisuri; cu o parte se injunghie incet-incet pe sine insusi, iar cu cealalata ii taie pe oameni cu solutiile sale care sunt exclusiv omenesti si rationale. Atunci cand cunoasterea omeneasca se va sfinti, ea va deveni dumnezeiasca si va putea ajuta. Altfel, ea este o rezolvare omeneasca, mentala, este o logica lumeasca. Mintea goala este baston de fier fara magnet, care loveste metalele ca sa se lipeasca, dar ele se stramba si nu se lipesc.
            Aceasta e lumea de astazi. Toate lucrurile sunt privite printr-o logica seaca. Iar aceasta logica este o catastrofa. Nu se spune oare: Cunostinta ingamfa? Daca omul nu are luminarea dumnezeiasca, atunci cunoasterea lui este nefolositoare, aduce catastrofe.


(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul).