marți, 20 octombrie 2015

Acolo unde este multa imprastiere, sunt si multi paraziti duhovnicesti

            -Parinte, nu v-ati mahnit atunci cand dupa atata osteneala pe care ati facut-o ca sa va faceti o chilie, ati lasat-o si ati plecat in alta parte?
            -Ca sa plec, a existat un oarecare motiv serios.
            -Si peste tot ati facut numai cele absolut necesare?
            -Da, am facut numai cele absolut necesare pentru aici, ca sa pot face cele absolut necesare pentru lumea de sus, pentru Cer. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi si drumul catre Cer. Faci una, apoi vrei si cealalta, si daca intri in angrenajul acesta, te pierzi. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi si cele ceresti. Precum cele ceresti nu au sfarsit, asa si cele pamantesti nu au sfarsit. Sau te vei pierde aici, sau te vei „pierde” dincolo. Stii ce inseamna sa te „pierzi” acolo sus? O, rosteam Rugaciunea si ma „pierdeam”, ma afundam! Te-ai afundat vreodata in rugaciune?
            Munca multa, cu oboseala si imprastierea ei, nu ajuta, mai ales atunci cand este facuta in graba. Ea indeparteaza trezvia si salbaticeste sufletul. Un asemenea om nu numai ca nu se poate ruga, dar nici sa cugete nu poate. Nu poate actiona cu chibzuinta, si ca urmare, actiunile lui nu sunt corecte.
            Drept aceea, luati aminte: nu va risipiti timpul fara folos, fara sa-l valorificati in cele duhovnicesti, pentru ca veti ajunge sa va salbaticiti mult si nu veti mai putea lucra cele duhovnicesti. Veti dori sa va indeletniciti numai cu treburi sau sa discutati sau veti urmari sa aflati subiecte de vorba ca sa va aflati in treaba. Prin neglijarea rugaciunii si a indatoririlor duhovnicesti, vrajmasul ne ocupa inaltimile noastre duhovnicesti si ne razboieste atat trupeste, cat si prin ganduri. Ne netrebniceste toate puterile, si ne taie legatura cu Dumnezeu, urmand ca sufletul nostru sa fie robit de patimi.
            Parintele Tihon le spunea monahilor ca trebuie sa traiasca pustniceste ca sa se elibereze de griji, iar nu sa lucreze ca argatii si sa manance ca mirenii. Pentru ca lucrarea monahului sunt metaniiile, posturile, rugaciunile nu numai pentru sine, ci si pentru intreaga lume, vii si adormiti. Sa munceasca numai pentru cele absolut necesare, ca sa nu fie povara altora.
            -Parinte, imprastierea este intotdeauna piedica in viata duhovniceasca?
            -Daca te ocupi de cele abosult necesare ale ascultarii, chiar imprastiere de ai avea, nu vei suferi paguba. Daca interesul tau pentru ascultarea care ti se incredinteaza sau pentru a ajuta o sora nu depaseste limitele, atunci sufletul tau va dori sa rosteasca Rugaciunea, iar ajutorul tau va fi eficient. Daca insaq tu singura depasesti limitele, adaugi imprastiere si te ocupi de lucruri nefolositoare, atunci mintea ti se imprastie si se indeparteaza de Dumnezeu. Iar atunci cand mintea nu este la Dumnezeu, cum va simti cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima ingheata repede. Si eu, atunci cand am toata ziua lume, chiar daca lucrarea este duhovniceasca, seara cand merg sa ma rog, inima mea nu este asa ca atunci cand ma rog toata ziua. Mintea mea se umple de o gramada de lucruri si este greu sa le alungi. Pe cat poti, sa rostesti Rugaciunea si in timpul zilei si sa psalmodiezi incet.
            Mult ajuta si putina citire duhovniceasca, mai ales inainte de rugaciune. Ea incalzeste sufletul si alunga grijile zilei si atunci, cu sufletul eliberat si transmutat in atmosfera dumnezeieasca, mintea se misca neraspandita. Cu un text din Evanghelie sau din Pateric, care are bucatele mici, dar tari, mintea se transpune in spatiul duhovnicesc si nu mai alearga. Pentru ca mintea este ca un copil zburdalnic care alearga cand pe aici, cand pe dincolo. Daca insa il indulcesti cu o caramea, nu mai pleaca.
            Neamprasiterea si lipsa de grija aduc linistea launtrica si izbanda duhovniceasca. Grijile ne indeparteaza de Dumnezeu. Atunci cand exista multa imprastiere, exista si multi paraziti duhovnicesti, iar transmisionistii duhovnicesti nu pot lucra in conditii bune. Monahul nu are nici o indreptatire atunci cand nu duce o viata duhovniceasca. Sarmanii mireni au o gramada de griji si tot incearca sa faca ceva. Monahul nu are grijile pe care le au acestia. Nu se gandeste nici la chirie, nici la datorii, nici daca are sau nu de lucru. Si pe duhovnic il are alaturi, si biserica este in mijlocul manastirii; rugaciuni, Sfantul Maslu, paraclise, Liturghii. Nu are grija pamanteasca si cauta cum sa devina inger; nu are alt scop. In timp ce mireanul are atatea griji: se gandeste cum sa-si educe copiii, se nevoieste in acelasi timp si pentru mantuirea sufletului sau. Spunea Parintele Trifon: „Daca monahul vrea priveghere, o poate face. Daca vrea post, il poate face, fiindca nu are nici femeie, nici copii. Mireanul nu poate. Are copii....Unul vrea incaltaminte, altul haine, altul vrea altele.”


(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul).
Trimiteți un comentariu